ABORDARE ÎN ECHIPĂ MULTIDISCIPLINARĂ A PATOLOGIEI LA VÂRSTNIC

Complexitatea globalităţii problematicii persoanei vârstnice o impune ca pe o fiinţă vârstnică bio-psiho-socio-culturală, particularitate ce obligă la intervenţie în echipă.

Persoanele în vârstă au numeroase nevoi sociale, de sănătate şi de menţinere a bunei lor forme fizice şi psihice, cât mai îndelungat posibil. De aici şi utilitatea asistenţei multidisciplinare a bătrânilor, realizată de asistenţele monodisciplinare sinergice. Pentru ca multiplele tipuri de asistenţă a bătrânilor să fie cu adevărat sinergice, ele trebuie coordonate, iar resursele fiecăruia dintre membrii trebuie să fie cunoscute de către toţi ceilalţi componenţi ai respectivei echipe.

Activitatea echipei de îngrijire trebuie înteleasă ca fiind orientată către implicarea pacientului în acţiuni de autoîngrijire, acest lucru însemnând scăderea gradului de dependenţă funcţională şi mai puţin către oferta de servicii care să nu implice deloc pacientul, familia fiind tentată de cele mai multe ori să ofere cât mai multe servicii în ideea realizării unui confort al pacientului. Pe termen scurt, acest confort este perceput de pacient ca o calitate a vieţii îmbunatăţită, dar pe termen mediu, confortul induce o creştere a gradului de dependenţă funcţională şi implicit o scădere a calităţii vieţii.

Abordarea responsabilă înseamnă atât înţelegerea persoanei vârstnice cât şi înţelegerea  specificului îngrijirii acestuia.

Într-o echipă interacţiunile sunt decisive pentru calitatea îngrijirilor cât şi pentru durata activităţii în domeniu, dar şi pentru motivarea personalului.

Cooperarea în relaţiile colegiale sau ierarhice cât şi în domeniile corelate este o parte importantă în definirea identităţii profesionale a îngrijitorului.

Componenţa echipei de îngrijire a vârstnicului

MEDICII. Persoanele de vârsta a treia sunt marcate de modificări morfo-funcţionale specifice îmbătrânirii, de boli şi de stresuri sociale. În toate cele trei arii, necesită asistenţă medicală.

Şi în cazul vârstnicilor este valabil principiul „tratează pacientul în intregul lui, nu numai boala!”.

Conştientizarea complexitatii nevoilor batrânului (boli, suferinţe sufleteşti, disabilităţi, izolare, etc.) îl obligă pe medic să accepte munca în echipă spre binele acestuia, fiind imperios necesară implicarea şi a altor medici specialişti (medicul specialist psihiatru, medicul specialist în recuperare, medicul specialist în boli de nutriţie) precum şi a unei echipe multidisciplinare.

ASISTENTA MEDICALĂ. Din punct de vedere practic, asistenta medicală este solicitată pentru monitorizarea şi administrarea tratamentelor, îngrijiri medicale şi de igienă, orientare în timp şi spaţiu, facilitare a relaţiilor interpersonale şi cu unele instituţii.

Recunoașterea şi satisfacerea nevoilor fundamentale ale vârstnicului se realizează prin ansamblul activităţilor de nursing (de îngrijiri) care se desfăşoară metodic, ca o structură a unui proces cunoscut sub denumirea de plan de îngrijire ce cuprinde cinci etape: culegerea de date, analiza şi interpretarea datelor; identificarea problemelor de îngrijire (diagnosticul de nursing);  planificarea intervenţiilor; aplicarea în practică a planului de îngrijire; evaluarea îngrijirilor.

Asistenta medicală, împreună cu echipa de îngrijire, cu pacientul şi familia acestuia, pe parcursul acestui proces, poate influenţa implicarea lor în autoîngrijire şi poate furniza o cale importantă de evaluare a calităţii îngrijirilor asigurate.

DIETETICIANA. Datorită faptului că persoanele de vârsta a treia excelează prin diferite regimuri alimentare modificate, controlul dietei este necesar bătrânului „sănătos”, celui suferind şi celul ce trebuie, fie şi numai temporar, să-şi schimbe regimul alimentar.  Nevoile specifice bătrînului bolnav privesc reducerea unor principii alimentare (zahăr, sare, grăsimi) şi modul de preparare (lichide, preparate moi, sărace sau bogate în fibre, după caz).

TERAPEUTUL OCUPAŢIONAL. Ergoterapia (terapia ocupaţională sau terapia prin muncă) reprezintă o formă prelungită şi specializată a kinetoterapiei, realizeazând puntea de legătură dintre terapia prin mişcare şi viaţa socială şi stă la baza reeducării profesionale. Acesta evaluează impactul modificărilor nonfuncţionale caracteristice îmbatranirii, bolilor, pensionarii, limitarii ocupaţiilor recreative.

Terapia de susţinere/menţinere (destinată întăririi capacităţii şi creşterii nivelului de activitate independentă) se efectuează î­n cooperare cu asistenta medicală şi în general în grup, de 2-3 ori pe zi. De bază este antrenamentul pentru îmbrăcare-dezbrăcare, alimentare şi necesităţi igienice. Periodic se fac reevaluari, iar la externare accentul trece pe educarea aparţinătorilor.

Terapia de reabilitare vizează recâştigarea unei funcţii compromise. Se efectuează exerciţii fizice specifice, se fac adaptări utile ale spaţiului de locuit în vederea menţinerii independenţei bătrânilor şi de dotează aceştia cu diferite dispozitive de adaptare pentru susţinere şi mers.

Terapia ocupaţională urmăreşte recuperarea motricităţii, reluarea activităţilor cotidiene, adică redobândirea autonomiei şi reintegrarea psiho-socială (reluarea relaţiilor cu mediul psiho-social). Aici intră activităţi recreative, hobbyterapia, activităţi de utilitate prac­tică, grădinarit, bricolaj etc. Vor fi luate în consideraţie ideile şi preferinţele bolna­vilor, experienţa personală.

Pe măsura posibilităţilor, bolnavii vor fi dirijaţi către activitati noi. Vor fi evitate activitatile grele. Noile ocupaţii se vor întinde de la activităţi personale (reînvăţate), lectură, audiţii mu­zicale, spectacole, gradinărit, ţesătorie, împletituri, tricotaje, broderie, pictură, artizanat, traforaj etc.

SPECIALISTUL ÎN TERAPIE FIZICĂ. Metodele de terapie fizică sunt variate şi individualizate, fiind efectuate după programe atent întocmite.

Factorii favorizanţi pentru menţinerea independenţei fizicopsihice sunt dispozitivele ajutătoare şi acomodarile mediului în care trăiesc persoanele de vârsta a treia. Metodele fizice aplicabile la bătrânul fragilizat, doar după indicaţie medicală, sunt restaurative, menite să maximizeze independenţa, să asigure un nivel minim de contort, să promoveze starea de bine fizică şi mentală şi să îndepărteze moartea prematură.

Principalele metode fizice aplicabile la persoanele de vârsta a treia sunt:

• exerciţii generale, gradate, de menţinere a condiţiei generale şi pentru prevenirea degradarii acesteia;
• exerciţii terapeutice (exerciţii izotonice, izometrice);
• exerciţii de mers (fără sau cu dispozitive ajutătoare);
• agenti fizici (hidroterapie, împachetări, diatermie, electrostimulări, masaje, etc.).

PSIHOLOGUL. Strategia îngrijirii bătrânilor include şi asistenţa modificărilor de comportament. Ajustările determinante pentru personalitatea bătrânului vin de la pierderi (tendinţa este de a Ie exagera) şi de la reacţiile faţă de sarcinile zilnice şi faţă de îmbătrânire. „Succesul” îmbătrânirii este asigurat de acceptare şi lupta pentru a face faţă schimbărilor.

Eforturile de asistenţă psihologică a persoanelor de vârsta a treia se cer dublate de educaţia apartinătorilor şi a intregii societăţi, privind schimbările de mentalitate privind soarta vârstnicilor.

Psihologul poate acţiona individual, în parte asupra fiecărui caz sau prin metoda grupului, orientându-şi eforturile spre inducerea remotivărilor, autoîmbunătăţirii şi terapiei familiale, optimizarea mediului de viaţă la bătrâni.

ASISTENTUL SOCIAL. Colaborarea cu asistentul social trebuie să aibă loc în baza nevoilor extramedicale ale pacientului, de care depinde buna condiţie şi vindecarea sau ameliorarea suferinţelor. Asistentul social facilitează familiei bătrânului îngrijirea lui la domiciliu, stabilind multiplele legături necesare.

FAMILIA. Este importantă angajarea anturajului familial în acţiunile terapeutice, familia fiind necesar să fie informată corect şi ştiinţific asupra modificărilor psihologice ale vârstnicului, care nu sunt de natură patologică şi nici intenţionate, fiind obiective şi independente de voinţa subiectului.

De multe ori suferinţa cea mai importantă a vârstnicului, trecută adesea cu vederea fiindcă nu e integrabilă unui cadru medical, dar poate genera simptomatologie medicală, este izolarea; şi această criză psiho-socială are un efect precipitant senectogen.

Este o necesitate educaţia familiei, în sensul unei mentalități favorabile bătrânului, cu aplicarea unor măsuri pentru crearea unui mediu ambiant simplu şi stabil pentru a permite orientarea/deplasarea cât mai normal posibil.