• 14
  • sept.
Author

MEMORIA LA VÂRSTA A TREIA

Tulburările de memorie sunt o problemă sănătate majoră în lume, patologiile asociate varstei a treia ducând la instalarea demenței de diferite tipuri la peste 34% din populația României cu vârste cuprinse între 55 și 80 de ani.

În acest context, dintre afecţiunile psihiatrice, demenţa este una din cele mai dramatice, atât pentru pacient cât şi pentru persoanele din jur deoarece afectează în primul rând memoria, cu implicații majore în  desfăşurarea normală a activităţilor zilnice.

Cu toate că boala Alzheimer reprezintă cea mai frecventă cauză de demenţă a vârstei a treia, există şi alte etiologii ale demenţei, în special afecţiunile vasculare și boala Parkinson.

Factorii de risc care ar trebui să determine efectuarea unor teste de memorie sunt:

  • vârsta înaintată;
  • factorii ereditari – circa 25% din cazurile de demență sunt familiale – 95% sunt forme cu debut peste 60-65 ani, iar 5% sub vârsta de 65 ani; în general aceștia nu acţionează izolat, ci interacţionează cu factorii de mediu și stilul de viață;
  • factorii de risc pentru bolile cardiovasculare cresc riscul de a dezvolta demenţa, mai ales cea vasculară: hipertensiune arterială, diabet zaharat, aritmii cardiace, fumatul, alcoolismul, obezitate, hipercolesterolemii, ateroscleroza vaselor carotidiene, afecţiuni pe emisferul cerebral stâng;
  • boli neurologice care cresc posibilitatea stabilirii diagnosticului de demenţă (accident vascular cerebral, boală Parkinson);
  • factorii traumatici (traumatisme severe sau repetate ale regiunii capului).

Este important să privim cu seriozitate orice simptomatologie, deoarece tulburările de memorie asociate înaintării în vârstă pot să indice existenţa unor afecţiuni medicale care pot fi tratate:

  • stresul emoţional poate determina uitare sau confuzie, greşit interpretate drept simptome de demenţă incipientă – anxietatea este un simptom frecvent de depresie la vârstnici, iar depresia poate determina tulburări de memorie ce pot fi confundate cu un început de demenţă;
  • deficienţele de vitamină B12, folat;

Demența de obicei începe cu modificări minime ale memoriei, confuzie, capacitatea de judecată alterată, tulburări de limbaj, de comportament, pierderea abilității de a gândi corect și de a efectua activitățile zilnice, agitație, halucinații, care devin din ce în ce mai severe și, în cele din urmă, incapacitante.

Depistarea unei posibile demenţe necesită o investigare cât mai corectă a pacientului, care să ţină cont de: modalitatea de debut şi evoluţia simptomelor, istoricul medical general, istoricul neurologic general, istoricul neuro-comportamental, istoricul psihiatric, istoricul toxic, nutriţional şi medicamentos, istoricul familial precum şi de examenul obiectiv: fizic, neurologic şi neuropsihologic.

Evidenţierea medicaţiei utilizată de pacient va contribui la analizarea unei posibile toxicităţi medicamentoase, care ar fi putut produce pierderile de memorie.

Investigaţia imagistică (CT, RMN) are în principal rolul de a exclude alte patologii cerebrale. Doar biopsia cerebrală stabilește teoretic un diagnostic precis.

Examenele biochimice sunt necesare pentru a exclude existenţa afecţiunilor medicale tratabile care ar fi putut afecta memoria. La analizele uzuale se adaugă teste sanguine pentru screeningul afecţiunilor tiroidei, al deficienţei de vitamină B12, anemiei, bolilor hepatice şi diferitelor tulburări metabolice care ar putea produce tulburări ale memoriei.

Anamneza membrilor familiei şi a anturajului are importanță covârșitoare în stabilirea diagnosticului și a conduitei terapeutice.

Inițial, evaluarea încadrează pacientul în una din categoriile principale ale tulburărilor de memorie: alterarea de memorie asociată vârstei, alterarea cognitivă uşoară sau demenţa.

Pentru diagnosticul cazurilor de demenţă uşoară sau probabilă se aplică un test care apreciază deficitul cognitiv (MMSE – Mini Mental State Examination), cu durata de circa 10 minute, cu 30 de întrebări, care evaluează memoria, orientarea, atenţia, calculul, limbajul şi abilităţile vizuale. Acesta are o valoare diagnostică limitată, pentru că nu poate identifica tulburările subtile ale memoriei, mai ales în cazul persoanelor cu pregătire superioară. Pentru evaluări mai detaliate ale statusului memoriei se folosesc teste neuropsihologice,.

Aproape totdeauna este nesesar să se realizeze testarea depresiei, utilizând un chestionar standardizat (uneori depresia poate mima o demenţă sau se poate asocia unei demenţe).

Reacţia pacientului faţă de aceste testări și rezultatul lor este foarte variabilă. Uneori, deficitul este conştientizat şi apar tulburările anxioase şi depresive, ajutorul anturajului este acceptat. Alteori, bolnavii au un comportament prin care nu recunosc modificările, confabulator si, neavând conştiinţa tulburărilor, refuză în mod iritabil orice ajutor. Cu cât boala evoluează, cu atât se constată mai frecvent apariţia confabulaţiilor mnestice, favorizând instalarea dezorientării temporo – spaţiale. Aceste tulburări devin pregnante la schimbarea mediului sau în prezenţa unor factori solicitanţi, cu caracter de noutate.

Diagnosticul precoce este decisiv pentru prognostic şi evoluția bolii (caracterizată prin debut gradual şi declin cognitiv a cărui severitate creşte progresiv).

Prognosticul demenţelor este mult influenţat de posibilităţile actuale de prevenire, de influenţare a evoluţiei, în esenţă de ameliorare, care privesc eliminarea sau atenuarea factorilor precipitanţi ai degradării mentale: organici, biochimici, patologici, carenţiali, toxici, psihologici, sociali, ambientali.

Abordarea generală presupune în primul rând asigurarea suportului emoţional, atât pentru pacient, cât şi pentru familie, apoi menţinerea unei cât mai bune stări de sănătate somatică şi asigurarea unui mediu corespunzător pentru bolnav, de psihoprotecţie (viaţă de familie armonioasă, evitarea psihotraumelor, menţinerea unei activităţi după pensionare, socializare, igiena somnului, stimulare senzorială).

Informarea persoanelor care îngrijesc un pacient cu demenţă privind aspecte de manifestare și evoluție a demențelor reprezintă căi de a influenţa favorabil evoluţia acestor vârstnici.

Date fiind dimensiunile semnificative ale demenţelor asupra pacienţilor şi societăţii, se impune instituirea unui program de prevenţie realizat prin acţiunea sinergică a medicului geriatru cu medicul de familie şi medici de diverse specialităţi (psihiatrie, neurologie), cu implicarea deopotrivă a familiei, program ce poate încetini progresia bolii.

Psihoterapia, asociată la medicaţia psihotropă adecvată fiecărui caz în parte are rol vital în evoluţia demenţei şi poate determina o îmbunătăţire a calităţii vieţii pacientului.

Pentru prevenirea instalării demenţei și ameliorarea simptomatologiei se recomandă:

  • verificarea cu regularitate a tensiunii arteriale şi a glicemiei;
  • controlul diabetului prin modificarea stilului de viaţă (s-a demostrat că o combinaţie între reducerea greutăţii, utilizarea unei alimentaţii sănătoase şi efectuarea regulată de exerciţii fizice poate diminua cu mai mult de 50% riscul de apariţie a diabetului de tip 2);
  • limitarea consumului de alcool în exces;
  • descurajarea fumatului – fumătorii sunt expuşi unui risc dublu de a face boala Alzheimer în comparaţie cu nefumătorii (renunţarea la fumat, indiferent la ce vârstă, poate reduce riscul);
  • limitarea lucrului în mediu toxic;
  • alimentaţie sănătoasă care să ofere creierului substanţele necesare – dieta pacienţilor cu risc trebuie să fie săracă în grăsimi saturate şi bogată în fructe, legume şi fibre;
  • scăderea ponderală pentru persoanele care au un exces ponderal (afecţiunile asociate obezităţii includ riscul de producere a afecţiunilor cerebrovasculare care, adeseori, au ca urmări alterarea memoriei şi demenţa;
  • reducerea stresului, echilibrul între muncă şi relaxare;
  • exerciţiul memoriei (prin citit şi memorarea voită de texte/poezii, rezolvarea de rebusuri sau alte jocuri de acest tip, jocurile de inteligenţă pe calculator, operaţiile mintale simple sau mai complicate, învățarea unei limbi străine – este capabil nu doar să amelioreze performanţele memoriei, ci şi să limiteze declinul cognitiv care se poate instala ulterior;
  • plimbări zilnice de minim o oră;
  • exerciţiile fizice regulate (inclusiv activitate aerobică, adecvată posibilităţilor funcţionale ale fiecărui pacient) pot să crească fluxul sanguin cerebral, care, la rândul său va determina stimularea creşterii celulelor nervoase.